Ce a trezit în tine fraza de mai sus? Ce-ai simțit când ai citit-o? Ai respins-o? Ți-a venit să îi spui cuiva, altcuiva, acea frază?

Ia-ți câteva momente “să cauți” în tine.

În episodul de astăzi vorbesc despre gelozie. Acest sentiment pe care îl simțim și care are o putere fantastică asupra noastră.

Dar chiar și gelozia este doar… o stare.

Nimic mai mult.

Iar dacă îți propui să descoperi ce anume, din experiențele tale, a declanșat în tine această stare, ai să poți să nu o mai simți. După ce îți dai seama ce a declanșat-o, ai să recunoști contextele în care o exprimi și, în timp, poți să înveți să o gestionezi.

Iar acum fă-ți timp să asculti noul episod din #podcastuldeeq. 🙂

Audiție plăcută!

Asta este părerea mea, din experiența mea de până acum.

Fie că a fost despre căutările mele, despre mine, fie că au fost clienți care mi-au cerut ajutorul, am observat că atunci când descoperi matematica emoțională din relațiile de cuplu, găsești răspunsuri la întrebări din ariile vieții care, aparent, nu au legătură cu relația de cuplu.

Ce se întâmplă în lumea ta emoțională atunci când alegi să intri într-o relație?

De ce alegi fix persoana pe care ai ales-o, și nu o alta?

Vă potriviți?

Vă amăgiți?

Ascultă episodul 11 din #podcastuldeeq ca să înțelegi cum se văd relațiile de cuplu, prin perspectiva inteligenței emoționale.

Și… Mai am doar o mențiune: e posibil ca discuția pe care o vei asculta să îți testeze convingerile pe care le ai despre relația de cuplu. E posibil să nu fii de acord chiar cu tot ce spun eu. E posibil chiar să respingi complet ideile expuse acolo.

Oricum ar fi, e în regulă. 🙂

Chiar te încurajez să îți spui părerea, în secțiunea de comentarii, de mai jos. Vreau să discutăm deschis despre acest subiect, tocmai pentru că tu și alți cititori ai blogului, v-ați dorit să abordăm acest subiect.

Așa că hai să o facem!

Am deschis acest subiect săptămâna trecută în episodul 9 al podcastului nostru și am văzut că mulți dintre voi ați reacționat și discutat pe marginea lui.

Așa că am decis ca in episodul de azi să vorbim despre relațiile dintre frați. Sau surori. Sau oricare din combinatii. 🙂

Să vedem de ce fiecare preia alte atitudini si comportamente de la parinti, desi sunt crescuți după aceleași principii și educație.

De ce chiar si fratii gemeni dezvolta personalitați total diferite?

Și mai ales, ce efect au eternele comparații între frați, fie ele conștiente sau inconștiente.

Ascultă noul episod din Podcastul de EQ și spune-mi apoi dacă te regăsești în vreuna dintre situații. 🙂

Audiție plăcută!

“Tare pretentioasa e… ca maica-sa.”

În funcție de context, astfel de replici pot sa ti se para chiar amuzante. În special la întalnirile cu toată familia, când mai mare e mândria părinților când li se spune că le semeni în vreun fel.

Și cu siguranță, iubirea și educația primită acasă creează un fundament pentru cine ești și devii mai târziu, la maturitate.

Dar oare… asemănările astea sunt mereu motiv de mândrie?

Te ajută să fii “iute la manie ca tata”? , spre exemplu. Aș spune că nu.

Despre ce calități să iei de la părinți și ce comportamente preluate te pot sabota, vorbesc în noul episod din podcast.

Ascultă-l și află cum poți restabili un echilibru între ce iei de acasă în bagajul tău emoțional și ce ar trebui să lași acolo, odată cu maturizarea ta.

Audiție plăcută!

P.S. Găsești episodul și pe Itunes cu o simplă căutare după “Podcastul de EQ”.

Cu alte cuvinte, unii dintre noi ar prefera să încheie socotelile cu viața decât să iasă să vorbim în fața unui public larg, indiferent de subiect.

Aceasta situație, cu “greutate” emoțională, era firesc să fie dezbătută într-un episod din Podcastul de EQ.

Dacă nici eu, cu sute de conferințe susținute în fața a zeci de mii de oameni, nu știu și nu înțeleg cum se simt emoțiile vorbitului în public… demisionez din funcția de speaker! 🙂

Glumesc!

Nu glumesc, însă, când spun că am trăit această frică pe pielea mea.

Și toate conștientizările mele le-am pus în noul episod din Podcastul de EQ.

Ascultă-l acum.

Siiiii! 🙂 Daca esti utilizator de iTunes, de azi poti sa il asculti si acolo. O simpla cautare pe Itunes a frazei “Podcastul de EQ”, vei gasi toate episoadele publicate pana acum.

Audiție plăcută!

Și adevărul este că ne place să facem… de toate. Dar asta nu ar fi ceva rău, dacă nu ar ajunge la un moment dat să ne copleșească.

Iar bunăvoința cu care acceptăm să ne implicăm într-o acțiune, se transformă în frustrare și renunțare. Pentru că fizic și psihic, energia noastră are limite.

Dar pare așa de greu să spui NU… Am dreptate?

Știu, vrem să fim implicați. Să avem un stil de viață sănătos, să fim filantropi, să ajutăm pe cei apropiați, să fim umărul cuiva care are nevoie.

Dar care este prețul plătit? Reușești să ajuți pe cineva, dacă tu pe tine nu te ajuți?

Dacă încă nu ți-ai răspuns la aceste întrebări, îți recomand să asculți noul episod din Podcastul de EQ de azi.

S-ar putea să înțelegi de ce e util un NU sincer, decât un DA plin de îndoieli.

Click și ascultă. 🙂

Audiție plăcută!

Și cum mie îmi place să dau exemple din experiența personală, azi am să-ți povestesc o situație prin care am trecut (cu bine!) de curând.

Acum două săptămâni a fost Cluj Fashion Week. Am fost invitati la eveniment de către un prieteni apropiat, Ovidiu Lădar, cel care este și consultantul meu în materie de vestimentație.

Acest gen de evenimente nu sunt neapărat stilul meu și, probabil, nu aș fi participat dacă nu avea și el de prezentat o colecție Louis Purple, pregătită împreună cu echipa lui.

Eram foarte curios să văd cum se desfășoară o asemenea prezentare și ce au pregătit ei. Așa că le-am făcut o vizită în culise, înainte de prezentarea colecției.

În timp ce se îmbrăcau modelele care urmau să intre pe „catwalk”, îmbrăcați în costumele alese, eu povesteam cu Ovidiu și, așa ca-ntre prieteni, i-am zis în glumă: „Eu sunt îmbrăcat în Louis Purple tot. Am cămașa de la voi, pantalonii de la voi, paltonul, eșarfa, chiar și șosetele. Eu nu ar trebui să ies acolo!?” 🙂

Evident că am râs cu toții. Era o poantă bună. Doar că…  el m-a întrebat dacă într-adevăr vreau să ies.

Fără să ezit i-am spus “Da, vreau să defilez și eu acolo!”

Și pe măsură ce se apropia momentul respectiv, am început să am emoții.

Dacă ar fi să gândești „logic”, apare întrebarea: De ce să ai emoții, Zoltan, în condițiile în care ai vorbit în ultimii ani în fața a aproape 40 de mii de oamenii? Cu ce te afectează o sală cu aproximativ 200 de persoane, când nici măcar nu trebuie să vorbești?

Și uite așa ne stricăm relația cu propria persoană. Cu întrebări de acest gen… „Logice”.

A ieși din zona de confort NU înseamnă să faci lucruri neobișnuite, noi, sau periculoase.

A ieși din zona de confort înseamnă să faci lucruri unde STAREA ta este de disconfort.

Pentru mine este o obișnuință să vorbesc în fața a sute de persoane. Chiar și așa, am o stare de disconfort timp de câteva minute până când creierul meu scanează tot publicul, până când ne conectăm și ne „armonizăm”. Este un proces perfect normal și firesc

Însă… să ies pe scenă la o prezentare de modă, e cu totul altceva.

În primul rând, toți băieții aveau 1,80 înălțime, musculoși, aranjați, dichisiți. Iar eu, 1,68, simpatic, așa, dar total imperfect după standardele industriei.

Ei păreau să știe perfect ce au de făcut, fuseseră pe scena respectivă de mai multe ori în acea seară. Eu tot întrebam unde trebuie să mă opresc, ce trebuie să fac, până la un moment dat Ovidiu mi-a spus: “Fă ce vrei că oricum te descurci…”.

Asta mă stresa și mai tare.

Cătălin Botezatu era cel care dirija modelele și le spunea când să intre. Când m-am apropiat de el, i-am spus: „E prima dată pentru mine, te rog, fi tandru.” Am râs împreună și mi-a zis: „Acum!”.

Sunt obișnuit cu scena, cu oamenii. Cu o scenă care este doar a mea, pe care vorbesc, unde este liniște și sala este luminoasă. Acesta este contextul în care creierul meu emoțional se simte confortabil.

Aici, era o sală într-un întuneric total, reflectoare în ochi, de abia vedeam unde pășesc, muzica bubuia și eu defilam… Total opusul e ce era confortabil pentru mine.

Dacă ți se pare banal, îți recomand să încerci.

Rațional, totul este foarte simplu: intri, te învârți de două ori și ieși.

Emoțional, e cu totul altă poveste.

Ce vreau să înțelegi este că procesul se întâmplă la fel, în orice situație în care simți că emoțiile te iau pe sus. Te zbați, lupți cu propriile emoții, pentru că nu este „logic” felul în care reacționezi.

Și pare foarte simplu să ne dăm unul altuia sfaturi… „Ce e așa de greu? Ia o decizie și fă o schimbare!”.

Dar nu prea am întâlnit oameni care să nu se confrunte cu probleme pe care nu le pot rezolva sau în război cu o decizia pe care e greu să și-o asume.

Și cu toate acestea, refuzăm să vedem ceea ce este evident și nu avem niciun pic de respect față de această lume emoțională. Pentru că e mai simplu să spunem că nu are „logică”.

Ba da. Are. Și încă una mai simplă și mai naturală decât „logica” cu care ne împingem la limită, ne stresăm, ne agităm și îi disperăm pe cei din jurul nostru cu recomandări inteligente.

Logica asta arată destul de simplu:

1. Dacă nu ai trecut printr-o situație asemănătoare, va apărea teama și reținerea. Nu încerca să te convingi că nu ar trebui să apară, este normal. Cu cât te lupți mai mult, cu atât mai nasol va fi pe termen lung. Acceptă starea, spune-ți că este firesc și antrenează-te pentru a putea gestiona reacțiile corpului tău și ale minții tale la aceste emoții puternice.

2. Dacă ai trecut deja printr-o situație asemănătoare și nu te-ai simțit bine (câtuși de puțin), poți să te aștepți la reacții emoționale neplăcute. Din nou, nu încerca să te amăgești că „de data asta va fi bine”. Nu o să fie doar pentru că te-ai decis tu „logic”. Dacă în schimb, ai grijă de tine, accepți că nu îți este ușor, că ai nevoie de ajutor (din partea ta și poate susținere de la alții), o să iți fie din ce în ce mai bine în același context.Asta înseamnă să îți vindeci treptat trecutul.

Oricum ar fi, creierului tău nu îi va plăcea necunoscutul. Este firesc.

Ce poți face este să te antrenezi.

Am ales să urc pe acea scenă sau „catwalk”, pentru a avea o experiență diferită.

Am ales să am această experiență diferită pentru a adăuga la alte zeci de experiențe diferite, unde creierul meu se simțea amenințat.

Prefer să mă antrenez într-un mod intenționat, fiind în siguranță, pentru a ajunge să controlez această stare care se numește teamă.

Pentru mine dezvoltarea autocontrolului înseamnă să faci în viața de zi cu zi antrenamentul, nu citind seara o carte. Asta poate fi un antrenament mental bun.

Testul transformării tale nu va fi acasă, în pat sau la birou în timp ce citești.

Va fi în situații reale, cu oameni reali. Acolo ne dăm, cu toții, examenele.

Ca urmare, ori te pregătești zilnic „pe teren”, ori vei rămâne cu teoriile și vei pica examenul practic.

Tu ce alegi să faci?

Sau poate chiar să nu ajungi deloc la rezultatele dorite și să te găsești mereu, luându-le de la capat iar… poate  cu sorți de izbândă de data aceasta.

Eu pot să-ți spun că am văzut persoane aflate în fiecare din aceste situații.

Am susținut multe ore de coaching cu oameni care au obținut ceea ce și-au propus și îți vine să crezi sau nu… erau nefericiți.

La fel cum am avut multe discuții cu alții, care își doreau foarte mult unele lucruri și timpul trecea și tot nu reușeau să se apropie de dorințele lor.

Ce aveau și unii și altii, în comun? “Practicau” inconștient auto-sabotarea. 🙂

Dar ca să înțelegi mai bine cum se întâmplă asta, am înregistrat un nou episod din podcastul de EQ, doar pe acest subiect.

Ascultă-l și vezi dacă te regăsești în vreunul din cazuri.

Nu-ți face griji, primești și soluții dacă-ți dai seama că ești în impas și tu. 🙂

Aștept să-mi spui dacă ai avut vreo revelație.

Audiție plăcută!

Însă de puțin timp, mi-am descoperit o nouă pasiune, și anume…. tadaaaaaaa…. squash! 🙂

Parkour este în continuare pentru mine cel mai eficient și mai natural sport, dar squash-ul vine în completarea lui foarte bine cu alte beneficii: fortificarea încheieturilor și cardio. Lucruri care îmi lipseau puțin din parkour.

În momentul de față, totul decurge bine și frumos: joc împreună cu băieții o oră și jumătate, uneori câștig, uneori mai pierd. Dar simt că stăpânesc destul de bine acest sport dinamic și distractiv.

Chiar astăzi, m-am întâlnit din nou cu prietenul meu Ovidiu, pentru o partidă de squash.

Doar că, de data asta m-am hotărât să fac ceva nou: să joc cu mâna stângă.

Am convingerea că este important să ne dezvoltăm corpul simetric și din acest motiv am decis ca jumătate din timp să joc și cu mâna stângă.

S-a alăturat și Ovidiu la acest experiment și revelațiile au început să curgă…

Fiind destul de “bunicel” la jocul cu mâna dreaptă, atunci când am luat racheta în mâna stângă, aveam senzația că sunt neîndemânatic complet și am un fel de “blackout” mental. Oricât de dur ar suna, simțeam că nu reușesc să îmi controlez corpul. Parcă aveam o creangă în mână, vorba lui Ovidiu, respectiv aveam un braț slab, neantrenat, care nu făcea nimic din ce îmi doream.

Ratam mingile una după alta, dădeam în tavan, ziceai că nu am mai văzut rachetă în viața mea.

Și era extrem de frustrant.

Reflexul automat era să îmi mut racheta în mâna dreaptă. De altfel, am și făcut asta de câteva ori din instinct.

Urmărindu-mi reacțiile, ulterior am stat puțin și analizat situația.

Gândește-te cât de frustrant este să știi că poți să joci acel joc, poate nu la nivel de performanță, dar la un nivel mediu, cu mâna dreaptă. Iar acum, doar pentru că ai făcut o schimbare, trebuie să rabzi toată frustrarea de a nu avea control, de a nu ști, de a pierde puncte.

Chiar dacă în teorie știu că, la un moment dat, aș putea să joc la nivel de performanță și cu mâna stângă, procesul este extrem de dureros la început. Lipsă de control, neputință, înfrângeri…

Și când te lovești de astfel de situații, îți spui în sinea ta: “Nu-i așa că mai bine joci cu dreapta? Dacă tot știi deja să joci bine așa, de ce să schimbi?”

Știu că dacă nu sunt atent mi se dezvoltă corpul dezechilibrat, rămâne în urmă partea stângă, asta îmi afectează coloana în timp etc… Dar totuși de ce să rabd toată frustrarea și neputința în procesul de schimbare?!

Ce vreau să spun, de fapt, este că de multe ori apar situații în care suntem dispuși să rămânem la nivel de mediocritate și să pierdem, pe termen lung, doar ca să evităm durerea lipsei de control și a neputinței de moment.

E posibil să faci asta zi de zi, în toate procesele de schimbare.

Acesta este motivul pentru care renunți atunci când ar fi pentru binele tău pe termen lung să schimbi ceva.

Pentru că pe moment este frustrant, cere un efort, nu merge, nu ai control… și preferi să revii la obiceiurile vechi care funcționează. Chiar dacă știi că pe termen lung nu va fi rezultatul pe care ți-l dorești.

Însă ceea ce poți să faci este să-ți antrenezi toleranța la efectele incomode ale schimbării.

Spre exemplu, eu și Ovidiu, pentru a ne antrena rezistența la frustrare, jucam alternativ cu mâna stângă și cu mâna dreaptă. Adică unul dintre noi juca așa cum era performant, cu mâna dreaptă, iar celălalt se antrena cu mâna stângă.

Se antrena și în a deveni mai bun la squash, dar și în a crește „toleranța” la acel sentiment de neputință, când simți că alții ți-o iau înainte pentru că tu ești în antrenament și încă nu reușești să faci performanță.

Nu spun că trebuie să fim ambidextri, nu aceasta este concluzia la care îmi doresc să ajungi. Nu spun că toți ar trebui să facem performanță în toate și că ar trebui să te „bagi” în toate domeniile posibile.

Spuneam doar să te relaxezi că orice schimbare începe cu un efort și cu o stare mai ciudată. Dacă starea ta este una „normală” și confortabilă când faci o schimbare, nu ai făcut nicio schimbare reală, de fapt. Poate că ai făcut o schimbare „tehnică”, dar nu și una care ține de felul tău de a fi. Iar dacă felul tău de a fi va rămâne așa cum a fost, te vei reîntoarce la vechile condiții într-o formă sau alta.

Mută racheta, frate, nu te mai plânge!

Da, este frustrant că la început nu îți iese ceva.

Da, simți neputința când începi să înveți ceva nou.

Da, este îngrozitor de frustrant că îi vezi pe ceilalți cum, în mediocritatea lor sunt, pe moment, mai buni decât tine.

Dar să vedem la final…. cine îi bate pe toți, indiferent cu ce mână joacă? 🙂

Zoltan

Primesc foarte multe întrebări despre acestea și nu numai. Adesea sunt în particular, la finalul unei conferințe, în ședințe de coaching, tocmai pentru că la oricare din ele se mai adaugă și teama de expunere. De a recunoaște că ți-e frică de ceva.

Acele frici care te blochează când ți-e lumea mai dragă, te sabotează în decizii, te fac să pierzi oameni din viața ta și te fac să crezi despre tine că nu reușești să treci de anumite limite. Acele frici de care uneori nici nu ești conștient că le ai.

Le cunosc și le-am trăit la rândul meu. Nu ești singur. 🙂

De aceea am decis ca noul episod din Podcast-ul de EQ,  să fie despre temeri. O să-ți împărtășesc din experiențele mele și mai ales, o să-ți spun cum m-a ajutat Inteligența Emoțională să le gestionez mai bine.

Ți-am promis încă de la primul podcast că vom vorbi despre “de toate”.

Cu atât mai mult cu cât, sunt entuziasmat de cate ori inregistrez unul nou. E canalul unde “incalc regulile” si nu am un timp limitat in care sa vorbesc despre subiect. 🙂

Astfel, mă bucur că pot răspunde unor probleme cu care poate te confrunți și tu, dar n-ai avut ocazia să mă întrebi.

Și dacă tot a venit vorba despre întrebări nepuse, dacă simți nevoia să mă întrebi ceva legat de o teamă cu care te confrunți, te rog fă-o.

Scrie-mi într-un comentariu, mai jos, despre temerile tale. Găsim o soluție și pentru acelea. 🙂

Așa că dă play podcast-ului, fără frică.

Audiție plăcută!