Totodată, nu mai există un “timp” limitat în vreun fel, în care să începi să înveți ceva nou. Acum există posibilitatea și libertatea ca oricând te decizi, aproape la orice vârstă, să poți să-ți schimbi viața, să înveți ceva cu totul nou sau să o iei de la capăt.

În acest context și pe principiul creșterii continue pe care îmi place să-mi clădesc viața, anul trecut m-am apucat de parkour.

Unii m-au întrebat: „Ai înnebunit? La aproape 40 de ani te apuci de sporturi extreme?”

Cu siguranță nu, pentru că nu îmi plac sporturile extreme. Dar îmi plac provocările și îmi place acest sport care pune în valoare capacitatea naturală a omului de a-și folosi întregul corp. Îmi antrenează flexibilitatea, forța, dexteritatea, controlul corpului și creativitatea în egală măsură. Astfel încât, cu răbdare și antrenament constant, să reușești în timp să treci cu ușurință, prin salturi, peste diferite obstacole și să te cațeri pe ziduri.

Totuși, atunci când am început, eram destul de neîncrezător, cu toată ambiția și toată fascinația mea. Cumpărasem un curs online pentru a învăța mișcările de bază. Cei care făcuseră cursul, erau capabili de niște performanțe uluitoare. Știam că acești oameni se antrenaseră toată viața lor în asta, pasiunea și profesia lor era parkour.

Am început timid. După ce am învățat câteva sărituri și mișcări de bază, puteam să le combin, și deja știam să trec peste balustrade în mai multe feluri.

A venit momentul cățăratului pe zid.

În curs se spune că dacă te antrenezi, vei putea să urci pe ziduri care sunt de două ori înălțimea ta și ei chiar fac o demonstrație uimitoare. Înălțimea mea este 1,65 cm, ceea ce înseamnă că, la nivel de expert, aș putea ajunge la peste trei metri. Uau! 🙂

După ce am studiat instrucțiunile, am ajuns la locul unde mă antrenez, în fața unui zid de aproximativ 2.50 metri. 

La prima săritură de încercare am reușit să-i ating înălțimea cu vârful degetelor.

Atunci mi-am dat seama că, poate, ar fi bine să încep cu un zid de 1.50 metri, care este aproape de înălțimea mea.

După doar trei antrenamente, am reușit să mă cațăr pe zidul de înălțimea mea cu un minim de avânt și o singură mișcare fluidă.

Abia atunci am avut curajul să încerc zidul de doi metri și jumătate.

Primul rezultat în proces: antebrațul julit, pălmile sângerânde și abia reușeam să mă prind de partea de sus a zidului cu acest efort.

Dar nu m-am lăsat… După alte câteva ieșiri, am reușit prima dată să ajung pe acel zid. Dar am reușit! A doua oară doar m-am julit și am sângerat. Dar nu mă las, o să ajung să îmi fie ușor să fac asta. Pas cu pas.

Însă fără supraefort.

De fapt, ce aș vrea să reții din povestea de mai sus este procesul. Cum a început, etapele prin care am trecut, consecințe, rezultate și în final, ideea de bază: constanță, fără supraefort.

Și tot ca să susțin importanța procesului, vreau să revin la ideea cu care am început articolul. Vreau să fii conștient că accesul la informație are două tăișuri:

• pe de o parte, poți vedea posibilitățile, tot ce există deja și tot ce au realizat alții. Iar asta îți dă speranță, putere și încredere;
• pe de altă parte, ești bombardat cu exemple de succes care sunt total în afara zonei tale de acces, pe moment.

Așa cum și eu, în primă fază, eram fascinat de toate demonstrațiile din cursul de parkour și ușurința cu care le făceau experții, am vrut din prima încercare, cu doar câteva mici reușite anterioare, să ating zidul cel mai înalt.

Doar că natura și legile vieții, țin să-ți demonstreze că nu poți face un supraefort.

Nicio ființă vie nu depune un supraefort. Luptă și se străduiește, dar nu face un supraefort.

Fiecare specie își folosește resursele, abilitățile, talentele, „dotările” biologice pe care le are și folosind aceste lucruri se adaptează și, dacă este necesar, se transformă.

Iar aceste legi ale naturii, se aplică perfect și în natura umană.

Ce cred eu că lipsește în acest mediu al dezvoltării personale sau nu se precizează suficient, este că e esențial să-ți identifici “specia”. Să își conștientizezi talentele și calitățile.

Ca să descriu mai vizual puțin, imaginează-ți cum un căluț de mare, fascinat de un rechin care vânează, își spune: „Și eu o să fiu rechin!”

Și poate te gândești acum: „Exagerezi. Zoltan, noi suntem oameni și putem să ne dezvoltăm abilități și talente pe care le au alții. Nu se pune problema de o transformare într-o altă specie!”

Doar că… exact despre asta este vorba!

Tu ai un anumit mod de a gândi, anumite obiceiuri, calități și defecte și un anumit fel de a fi, unic. La fel și eu. Toate acestea sunt codate la nivel bio-chimic în creierul nostru.

Asta nu înseamnă că ele nu se pot schimba. Înseamnă doar că nu le poți schimba dintr-odată. Și în niciun caz un supraefort (nici măcar repetat), nu va produce schimbarea.

Oricare ar fi schimbarea prin care treci acum, uită-te la ea ca la un proces de mutație genetică, de la specia care ești acum, la una mai evoluată, ca să zic așa.

Uite câteva etape, care sper să te ajute:

1. Este un proces care se petrece în “generații”.

În cazul tău, “generații de acțiuni”, nu de oameni.

Propune-ți să depui un efort. Orice gest mic, care e diferit. Apoi verifică în viața ta dacă s-a schimbat ceva. Dacă da, caută să vezi dacă urmează direcția pe care ți-o dorești. Dacă e așa, continuă. Dacă nu, atunci schimbă metoda sau adapteaz-o.

Ce vreau să subliniez, iar: chiar dacă ți-a ieșit ceva odată, nu înseamnă că așa este firesc pentru tine și că s-au schimbat lucrurile pentru totdeauna. Va fi nevoie să menții efortul și să aplici constant  metodele ce au adus schimbarea.

2. Este procesul tău și nimeni nu îl poate face în locul tău.

Evoluția, dezvoltarea ta se bazează pe talentele, pe calitățile, defectele tale și combinația unică a acestora. Adică pe tine, fix așa cum ești. Nu încerca să aplici metodele altora, mai ales dacă ele pretind un supraefort.

Nici măcar nu știi dacă funcționează pentru tine.

Fă un efort minim, verifică, apoi fă efort din nou, verifică și tot așa mai departe. Mai mult efort care îți este firesc poate aduce mai multe rezultate decât unul care promite un salt gigant, de moment,  dar care nu ți se potrivește.

3. Este un proces care se vede în viața ta.

„Mutațiile” tale reușite ar trebui să se vadă în relațiile cu ceilalți, în rezultatele profesionale sau financiare.

Le poți numi “reușite”, doar dacă rezistă în timp, adică rămân stabile și după 3-5 ani. Să nu te amăgești că dacă te simți mai bine câteva săptămâni, viața ta s-a schimbat. Dacă te simți bine o perioadă lungă de timp, atunci poate.

Așa cum am mai zis, să produci o mutație durează.

Verifică-ți rezultatele pe termen lung. Asta înseamnă să fii observator: cu relațiile tale, cu viața ta și să nu „te culci pe o ureche” doar pentru că deja de o săptămână lucrurile s-au schimbat.

Gândește-te după cât timp apar problemele într-o relație, în general. La început, pare că totul este bine. Apoi după două-trei luni sau poate doi-trei ani, „ceva” se strică.

Aceea este clipa în care e nevoie să te uiți la imaginea mare, nu la starea ta de moment.

Iar dacă-ți plac concluziile scurte și la obiect, păstrează-n gând aceste lucruri:

• nu încerca să „arzi etape” ale procesului, pentru că lumea nu funcționează așa.
• nu te mai compara cu alte specii. Descoperă-ți atuurile și folosește-le.
• fă din antrenament, un stil de viață. Folosește orice context să crești câte un pic în loc să încerci să faci „salturi”.

Și din nou… ai grijă de tine. 🙂

Îmi scrii gândurile tale în comentarii, mai jos? M-aș bucura să știu ce crezi despre aceste idei.

Mulțumesc!