Ce a trezit în tine fraza de mai sus? Ce-ai simțit când ai citit-o? Ai respins-o? Ți-a venit să îi spui cuiva, altcuiva, acea frază?

Ia-ți câteva momente “să cauți” în tine.

În episodul de astăzi vorbesc despre gelozie. Acest sentiment pe care îl simțim și care are o putere fantastică asupra noastră.

Dar chiar și gelozia este doar… o stare.

Nimic mai mult.

Iar dacă îți propui să descoperi ce anume, din experiențele tale, a declanșat în tine această stare, ai să poți să nu o mai simți. După ce îți dai seama ce a declanșat-o, ai să recunoști contextele în care o exprimi și, în timp, poți să înveți să o gestionezi.

Iar acum fă-ți timp să asculti noul episod din #podcastuldeeq. 🙂

Audiție plăcută!

Asta este părerea mea, din experiența mea de până acum.

Fie că a fost despre căutările mele, despre mine, fie că au fost clienți care mi-au cerut ajutorul, am observat că atunci când descoperi matematica emoțională din relațiile de cuplu, găsești răspunsuri la întrebări din ariile vieții care, aparent, nu au legătură cu relația de cuplu.

Ce se întâmplă în lumea ta emoțională atunci când alegi să intri într-o relație?

De ce alegi fix persoana pe care ai ales-o, și nu o alta?

Vă potriviți?

Vă amăgiți?

Ascultă episodul 11 din #podcastuldeeq ca să înțelegi cum se văd relațiile de cuplu, prin perspectiva inteligenței emoționale.

Și… Mai am doar o mențiune: e posibil ca discuția pe care o vei asculta să îți testeze convingerile pe care le ai despre relația de cuplu. E posibil să nu fii de acord chiar cu tot ce spun eu. E posibil chiar să respingi complet ideile expuse acolo.

Oricum ar fi, e în regulă. 🙂

Chiar te încurajez să îți spui părerea, în secțiunea de comentarii, de mai jos. Vreau să discutăm deschis despre acest subiect, tocmai pentru că tu și alți cititori ai blogului, v-ați dorit să abordăm acest subiect.

Așa că hai să o facem!

Am deschis acest subiect săptămâna trecută în episodul 9 al podcastului nostru și am văzut că mulți dintre voi ați reacționat și discutat pe marginea lui.

Așa că am decis ca in episodul de azi să vorbim despre relațiile dintre frați. Sau surori. Sau oricare din combinatii. 🙂

Să vedem de ce fiecare preia alte atitudini si comportamente de la parinti, desi sunt crescuți după aceleași principii și educație.

De ce chiar si fratii gemeni dezvolta personalitați total diferite?

Și mai ales, ce efect au eternele comparații între frați, fie ele conștiente sau inconștiente.

Ascultă noul episod din Podcastul de EQ și spune-mi apoi dacă te regăsești în vreuna dintre situații. 🙂

Audiție plăcută!

Dar să-ți spun cum am ajuns la această concluzie “înțeleaptă”. 🙂

O vreme îndelungată mi-am pus întrebări legate de diferențele de comportament dintre femei și bărbați în acest context.

Mergeam prin mall cu diverse treburi și vedeam femei care stăteau să probeze, să studieze câte o haină, fiind capabile să se bucure de acest proces de la o haină la alta, de la un magazin la altul.

În același timp, vezi bărbații, cum merg țintit către un magazin sau un articol, poate verifică mai multe lucruri, dar deciziile se iau mai rapid. Mai eficient, orientat clar către rezultat.

Dacă un bărbat însoțește o femeie la cumpărături, ea simte nevoia să testeze lucruri, iar el simte nevoia să se termine toată treaba.

Zilele trecute am mers și eu la mall cu un scop precis: să îmi cumpăr o pereche de pantaloni trening, pentru a-i purta prin casă. Scopul bine definit, specific, măsurabil, accesibil, relevant și clar încadrat în timp.

La intrare în mall, am văzut un tip îmbrăcat cu niște pantaloni de sport, dar care arătau puțin diferit față de ceea ce căutam eu. Dar îmi plăcea cum arătau.

Și asta mi-a declanșat în acel moment, un proces de studiu: oare eu cum aș arăta cu acel gen de pantaloni sport?

Și de aici… a început partea practică.

Mi-am propus să-mi explorez puțin imaginea de sine prin shopping.

Adică, am mers din magazin în magazin și am probat enorm de multe feluri de pantaloni sport, hanorace și tot felul de piese de îmbrăcăminte. Care, de altfel, nu se potrivesc cu cine sunt acum și felul meu e a fi. Dar eram curios cum aș arăta cu ele.

Am făcut-o de dragul experimentului și… atunci m-a lovit!

Acum înțeleg de ce femeilor le place la shopping chiar dacă nu cumpără nimic!

Înțeleg de ce bărbaților nu le place acest proces și au cumpărăturile mai „tehnice”!

Este un proces de explorare a lumii emoționale, de fapt.

Vorbesc de acel proces în care o femeie se plimbă meticulos, ia o haină, o studiază, apoi o probează, stă în fața oglinzii minuuuute întregi să observe toate detaliile, toate combinațiile și apoi se decide că… nu cumpără nimic.

Și este perfect normal!

Femeile sunt în contact cu propria lume emoțională. Este o lume fluidă, schimbătoare, adaptabilă și imprevizibilă. Este o lume de o bogăție inimaginabilă pentru noi bărbații.

Femeile simt nevoia să exploreze această lume infinită. Ele sunt dispuse să devină pentru câteva minute „altcineva” prin îmbrăcăminte sau accesorii. Acel „altcineva” le permite să se cunoască mai bine, să descopere nuanțe de stări, atitudini care fac parte din bogăția lor interioară.

Evident, nu vorbesc despre cazurile în care shoppingul este un proces prin care fugi de realitate și o încercare disperata de a găsi ceva care să umple un gol. Despre asta… vorbim altădată.

În schimb, noi bărbații, deoarece nu suntem aproape deloc în contact cu lumea noastră emoțională, nu simțim aceiași nevoie de a explora. Pentru noi este simplu: am nevoie de o pereche de blugi.

Totul pare foarte simplu, eficient, rațional.

Și așa reușim să ne conservăm șabloanele emoționale.

Așa ne conservăm convingeri, imaginea de sine, comportamente.

Acesta este unul din motivele pentru care bărbații se schimbă mult mai greu decât femeile.

Deoarece noi nu suntem nici măcar curioși cum ar fi să fim diferiți. Cum ar fi să arătăm diferit.

Pentru femei, shoppingul poate fi o cale prin care să se descopere și exploreze pe sine.

Pentru bărbați, shoppingul este o soluție care rezolvă niște probleme specifice.

Femeile simt nevoia să exploreze, să aprofundeze și să experimenteze.

Bărbații simt nevoia să rezolve o problemă.

Cum ar fi să mai schimbăm rolurile? Doar de dragul de a experimenta…

Oare cum ar fi ca și noi bărbații să ne permitem să testăm alte ipostaze decât „eu așa mă îmbrac”, iar femeile să testeze cum este să te decizi ce cumperi, înainte de a explora toate variantele?

Ce zici? Ai vrea să încerci?

Tu cum te comporți la shopping? Experimentezi? Îndrăznești să probezi lucruri cu totul diferite, în zile diferite? 🙂

“Tare pretentioasa e… ca maica-sa.”

În funcție de context, astfel de replici pot sa ti se para chiar amuzante. În special la întalnirile cu toată familia, când mai mare e mândria părinților când li se spune că le semeni în vreun fel.

Și cu siguranță, iubirea și educația primită acasă creează un fundament pentru cine ești și devii mai târziu, la maturitate.

Dar oare… asemănările astea sunt mereu motiv de mândrie?

Te ajută să fii “iute la manie ca tata”? , spre exemplu. Aș spune că nu.

Despre ce calități să iei de la părinți și ce comportamente preluate te pot sabota, vorbesc în noul episod din podcast.

Ascultă-l și află cum poți restabili un echilibru între ce iei de acasă în bagajul tău emoțional și ce ar trebui să lași acolo, odată cu maturizarea ta.

Audiție plăcută!

P.S. Găsești episodul și pe Itunes cu o simplă căutare după “Podcastul de EQ”.

Dar ce știu și cred cu tărie, este că fiecare poveste poate avea un scenariu frumos, daca alegi să-l scrii conștient.

Apropo de acest lucru, nici poveștile fiecaruia din echipa noastră nu seamănă.

Fiecare a început diferit, a avut schimbări de situații dar mă bucur să spun ca fiecare continuă pe un scenariu pozitiv. 🙂

Azi, încă una dintre colegele mele iti spune cum s-au petrecut lucrurile… in filmul ei. 🙂

Citește mai jos…

“Dacă cineva m-ar întreba care sunt filmele mele preferate, aș spune: ale mele!

Pentru că sunt foarte bună la a-mi face scenarii și… partea cea mai interesantă este că finalul e mereu neașteptat.

Acum trei ani, într-o dupămasă eram într-o sală de curs cu o mână de oameni. Cu energia rămasă de peste zi, ascultam ce spunea Zoltan. Era prima dată când auzeam noțiunea de Inteligență Emoțională. Mă intriga. Am fost mereu o persoană emoțională și cel puțin cât fusesem copil, mi-era foarte greu să îmi gestionez emoțiile.

Și încă de la primul curs mi-am dat seama că îmi descopăr gânduri, idei, emoții de care până atunci nu eram deloc conștientă. Entuziasmată în sinea mea, mi-aduc aminte cum sprijinindu-mi obrazul în palmă, mi-am spus: Ce frumos! Să poți lucra atât de îndeaproape cu emoțiile oamenilor și să-i ajuți să se cunoască pe ei. Mi-ar plăcea să fac asta.

Un an și jumătate mai târziu, universul mi-a răspuns. Am ajuns în echipa Refleqt. Era un început plin de așteptări din partea mea. Locul în care orice nu-mi reușise până atunci, trebuia să prindă formă. Nu se putea altfel. Eram prea convinsă că nimic nu e întâmplător și e ceva mai mult… legat de jobul ăsta.

Surpriză însă! Lucrurile nu au decurs deloc după scenariul meu. Mă suisem de fapt într-un rollercoaster emoțional și nu știam ce mă așteaptă. Credeam că am trăit suficient până acum încât să știu cine sunt și ce-mi doresc de la viață. Însă pe măsură ce am început să-mi studiez reacțiile, să-mi identific emoțiile din spatele lor, mi-am dat seama că abia acum fac cunoștință cu adevărat cu persoana la care mă uit zilnic în oglindă.

Am trăit emoții de toate felurile, de la bucurie la tristețe profundă și dezamăgire. Totul a culminat cu faptul că uneori mi-era greu să merg la birou doar pentru că acolo de fapt, mă întâlneam cu cineva, de care o vreme nu mi-a plăcut: cu mine. Acea eu, din spatele aparențelor care mă trecea prin stări prin care nu voiam să trec, care mă făcea să iau decizii inconștiente, care dădea vina pe alții pentru ce i se întâmpla, care uita să iubească oamenii pentru ceea ce sunt, pentru că nu se iubea nici pe ea.

A fost un proces bulversant dar a devenit acum un proces de care mă bucur în fiecare zi. Conștiența te face umil dar bogat. Nu aș schimba nimic. Am ajuns să mă uit cu drag la mine, să accept că unele lucruri le fac mai puțin bine dar altele îmi ies grozav. Am învățat că iubirea adevărată e atunci când iubești un om așa cum e, nu cum vrei tu să fie. Nu mă mai supăr (așa des) că sunt iute la vorbă ca tata sau mă emoționez ușor ca mama, deopotrivă am luat multe calități minunate de la ei. Și relația noastră e mai echilibrată ca oricând.

Cum spuneam, nimic nu e întâmplător. Și dacă a fost nevoie ca lucrurile să se-ntâmple așa pentru ca acum să știu cu adevărat cine sunt, le îmbrățișez cu recunoștință. Sunt profund convinsă că emoțiile pe care le trăim sunt temelia a cine suntem și cine putem fi. Tocmai de aceea, este esențial să le trăim conștient. Și cele plăcute și cele neplăcute. În fiecare zi. Asta înseamnă Inteligența Emoțională.

Procesul meu continuă. Încă mai am zile în care mă cert pe mine, încă mai repet greșeli, încă mă mai descopăr. Dar nimic nu se compară cu sentimentul că ți-ai învins o teamă, că ai avut curaj să recunoști cine ești, cu intenția de a fi un TU mai bun în fiecare zi. Ți-o datorezi ție.

Schimbările care fac diferența îți vor cere timp. Acordă-l cu încredere. Îți vei mulțumi într-o zi.

Cu iubire și conștiență,

Michelle”

P.S.: To be continued… 🙂

Unele continuă, altele se schimbă. În mai bine, sigur.

Pentru că așa cum spun de fiecare dată, nu cred în schimbări bruște și peste noapte.Dar cred în eforturi mici și continue, pentru a obține împlinirea.

Și asta se întâmplă chiar și în “bucătăria noastră”. Ne testăm propriile teorii.

Azi, una dintre colegele mele îți împărtășește povestea ei și ce a înțeles ea, din procesul prin care, la rândul ei, încă trece…

“Scriu acest articol dintr-o stare de recunoștință.

Într-o discuție cu colega mea Michelle, am ajuns amândouă la concluzia că suntem norocoase să avem acces la tot ce înseamnă Inteligența Emoțională.

Am trecut prin atatea stări de când fac parte din Echipa Refleqt, încât atunci când mă uit în urmă, de unele chiar îmi este rușine. Dar le accept și îmi dau seama că fac parte din proces.

Încă am un nod în gât când clienții mă întreabă: “dar cum mă ajută pe mine programul Back to yourself în viața de zi cu zi ?” Îmi vine să le enumăr cu cerculețe și liniuțe tot ce am reușit să descopăr la mine. Că am trecut de la o relație cu plânsete și urlete, la una plină de dragoste și fericire, că am terminat un “proiect” personal ce nu credeam că o sa reușesc vreodată să îl termin. Că am început să accept că e ok sa nu fii ok uneori și că în mine este acum atât de clar ce înseamnă un șablon emoțional, cum poate cineva să îl activeze și de ce ceilalți nu sunt vinovați de nefericirea noastră.

Întotdeauna am o reținere să fac asta, fiindcă mi-e frică să nu sune a supravânzare sau să li se pară prea perfect ca să fie adevărat. De aceea îi ascult cu drag și le ofer spațiul necesar să descopere singuri toate beneficiile unei lumi emoționale echilibrate.

De fiecare dată când sunt fericită sau simt că am înțeles ceva despre mine, merg la Zoltan să îi povestesc. Am primit mereu același raspuns: “O să-ți treacă”. Și imi trecea. E frustrant, știu. Ce încerca să îmi transmită de fapt era să am răbdare, schimbarea nu se produce instant.

Știi cu certitudine însă, că s-a produs o schimbare atunci când te sună tata să îți spună că el a observat niște obiceiuri la el și crede că le-am copiat și eu. Îmi explică pe îndelete de ce crede el că, comportamentul lui nu este cel mai eficient. Tu știi asta, tu știi cum funcționează, dar îl asculți cu atâta dragoste, fiindcă sunt conștientizările lui. După ce discuția se finalizează, te întrebi cum e posibil. Știi că îi mai povestești despre ce faci tu la birou, dar el nu stă toată ziua să facă exerciții. Atunci îți dai seama că într-un sistem când se schimbă o rotiță, începe și sistemul să funcționeze altfel. Se pare că în familia noastră, eu sunt rotița.

Acum sunt convinsă că nu putem avea o viață împlinită dacă trăim separați, dacă ignorăm ce simțim, dacă ne ignorăm corpul sau luăm decizii iraționale fără a evalua consecințele. Suntem un sistem destul de complex și orice parte din noi care nu este integrată ne aduce suferință.

Am încă multe întrebări, multe lucruri de descoperit, fac greșeli și am zile în care vreau să dau vina pe oamenii din jur pentru emoțiile mele negative. Diferența este că acum am răbdare, instrumentele potrivite și o intenție clară. Știu că nimic nu se schimbă peste noapte, chiar dacă am străfulgerări și mi se pare mie că am înțeles ceva la nivel intelectual. Vine viața și imi arată exact ce mai am de învățat.

Vă doresc tuturor multe conștientizări și schimbări de lungă durată, știu clar că se poate. Iar dacă vă împotmoliți, suntem doar la un telefon sau click distanță. “

Nicoleta

Daca relația ta de cuplu ar putea fi descrisă de titlul unei cărți, care ar fi acela?

Război și pace? Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Un veac de singurătate? 🙂

Știu, sunt o mulțime de opțiuni și cu siguranță ce alegi tu, nu e neaparat și alegerea partenerului / partenerei de cuplu.

De ce?

Pentru că de foarte multe ori, atât noi bărbații, cât și femeile din viața noastră, vedem lucrurile din unghiuri opuse. Simțim și resimțim iubirea diferit, unul față de celălalt. Dar chiar și așa, ne căutăm și ne alegem partenerul/a, în pofida acestor diferențe.

Dar mai bine ascultă Podcastul de EQ de azi și vei înțelege mai bine cum se manifestă tiparele de atașament emoțional.

Dacă la finalul podcastului, ai avut cel puțin un moment de “Aha!”, zi-ne și nouă într-un comentariu.

Sunt curios în care din tipare te regăsești și în care o / îl regăsești pe ea / el.

Audiție plăcută!

Cea mai mare parte a #experienteicelor40deani se datorează fără doar și poate, studiului comportamentelor umane. Principalul subiect pe care l-am studiat am fost: EU.

Pe lângă asta, interacțiunea și lucrul cu oamenii din jur, au ajutat foarte mult.

Mi-a fost dat de-a lungul vieții să cunosc foarte multi oameni. Iar ce m-a fascinat mereu a fost procesul de creștere și dezvoltare prin care trece fiecare… și felul în care se manifestă, în funcție de tipologia fiecărei persoane.

Azi, însă, aș vrea să-ți vorbesc despre două tipologii, care par să fie tipice generatiei actuale și care abordează viața la extreme, să spun așa: oamenii hiperpasivi și oamenii hiperactivi.

Majoritatea, din cei observați de mine, sunt hiperpasivi.

Sunt acele persoane care „alunecă” lent prin viața lor, fără să-și propună ceva anume și consideră că lucrurile sunt așa cum sunt, din cauza contextului.

Mă refer la genul de persoane care „ar vrea”, dar „ce să facă?”, acelea care spun foarte des „așa este viața” sau „asta este”.

Printre ele se numără și persoanele pe care le auzi discutând despre toți și despre toate, dar fără să facă o schimbare pentru ei. Nu fac mai mult decât un minim necesar, deși nu sunt mulțumite de viața lor (și în general, de nimic) și manifestă resemnare pentru viața pe care o au.

Gândește-te la acele persoane care „speră” că va fi mai bine și așteaptă să se schimbe ceva în context: poate se schimbă șeful, guvernul, iubitul / iubita etc.

La cealaltă extremă sunt oamenii „hiperactivi”. Cei care au crescut în spiritul „orice este posibil!”, respectiv „totul depinde doar de mine”.

Această tipologie cuprinde generația crescută cu dezvoltarea personală sub pernă și citate motivaționale pe ecranele tuturor gadget-urilor pe care le dețin.

Nu au prea multă experiență de viață sau, mai rău, fără să fi obținut rezultatele dorite, îți „citează din scripturi” despre teoriile dezvoltării personale, legile atracției și concepte spirituale. Și au convingerea că au descoperit cum funcționează lumea.

Dar cam la asta se rezumă… teorie multă, discuții interminabile despre cine ce ar trebui să facă, acțiune mai multă sau mai puțină, fără o înțelegere profundă a ceea ce au citit sau auzit.

Conceptul de dezvoltare personală, așa cum e prezentat în cărți, se axează foarte mult pe obiective și pe acțiune.

Ți se spune ceva de genul: stabilește-ți obiectivele, fă un plan și apoi acționează. Sună extrem de simplu totul. Dacă vrei, poți.

Nimic greșit, până aici, ai spune.

Dar intervine viața, cu legile firii și după câțiva ani te găsești deprimat, resemnat sau mai bine spus, transformat în „hiperpasiv”. După ce testezi toate teoriile și îți dai seama că lumea nu funcționează după acele teorii. Sau cel puțin nu așa cum le-ai interpretat tu.

Ca să fiu și mai clar: problema nu este cu dezvoltarea personală sau cu principiile de spiritualitate.

Problema este superficialitatea cu care asimilezi informația. Cu diferența dintre cine crezi că ești și cine ești cu adevărat (la nivelul șabloanelor emoționale).

Dă-mi voie să exemplific mai clar, ce înțeleg eu prin superficialitate și cum poate fi ea depășită.

Recent am întâlnit un tip foarte ambițios, căruia o să îi spunem “Cristi”, de dragul poveștii. 🙂

Cristi mi-a povestit, că acum patru ani era o persoană lipsită de încredere, timidă și pesimistă de-a dreptul. Ca orice persoană de douăzeci și câțiva de ani, a descoperit dezvoltarea personală. Care spune că totul este posibil, trebuie doar să urmezi niște pași.

Zis și făcut.

Cristi s-a încrezut întru totul în teorie, a luat o agendă în care a structurat foarte clar obiectivele, a stabilit metodele și a lucrat extrem de perseverent, zi de zi. A făcut diverse exerciții și a aplicat metode ca să-și depășească complexele de inferioritate, timiditatea și lipsa de încredere.

Iar dacă în acest moment vorbești cu persoanele care îl cunosc, o să îți spună despre Cristi că este o persoană entuziastă, încrezătoare, liberă, charismatică și plină de forță.

Totul este perfect, nu-i așa? Pare că a funcționat.

Adică tot ce ai de făcut este să iei o decizie, să aduni niște informații și să faci lucruri.

Exact asta face toată lumea, doar că…

În acest context aparent rezolvat, cum îți explici că tânărul Cristi mi-a cerut ajutorul?

El în continuare se simțea complexat și lipsit de încredere.

A reușit, într-adevăr, să schimbe foarte multe lucruri în comportamentul lui, în modul în care interacționează cu ceilalți, adică imaginea pe care o au alții despre el.

Dar îmi spunea că este un efort din ce în ce mai mare pentru el, să mențină acea imagine.

Cu cât s-a adâncit în procesul prin care a creat imaginea respectivă, cu atât mai multă teamă îi era că ceilalți vor descoperi slăbiciunile din spate și că toate eforturile lui vor fi fost degeaba.

Tensiunea lui emoțională a crescut odată cu „rezultatele”.

Și acum vin și te întreb: ai trăit și tu la rândul tău, experiența asta?

Ai simțit că, deși situația era diferită față de cum era, aveai senzații și stări foarte asemănătoare cu cele de dinainte să se schimbe contextul?

Asta pentru că, de multe ori când identifici o problemă, este mult mai ușor să o măsori printr-o perspectivă materială sau socială.

Să găsești unități de măsură care să te ajute să analizezi. De exemplu: câți bani faci, care este nivelul tău de trai, care sunt datoriile pe care le ai, câți bani câștigă ceilalți, ce anume nu îți permiți din punct de vedere financiar, ce anume îți dorești să cumperi și așa mai departe.

La fel, ca unități de măsură poți să folosești faptul că ai anumite conflicte, că relațiile tale cu sexul opus sunt foarte diferite de ceea ce îți dorești, că realizările tale profesionale sunt sub așteptările tale sau că alții sunt mai „realizați” decât tine.

Toate astea sunt unități vizibile. Dar este important să înțelegi ce este în spatele lor: frustrări, nemulțumiri, revolte, tristețe, nervi etc.

Și ceea ce tu ai nevoie să rezolvi, de fapt, este starea emoțională pe care o ai. Doar că o măsori prin contextul în care trăiești acea stare și crezi că e suficient să rezolvi simptomul.

Dacă nu schimbi și problema emoțională odată cu schimbarea situației, îți garantez că mai devreme sau mai târziu (de obicei foarte repede), vei reveni la aceeași stare pe care aparent o trăiai din cauza acelei situații, doar că vor fi alte contexte în care trăiești aceleași emoții.

De cele mai multe ori, acesta e momentul în care realizezi că ai nevoie de o abordare mult mai complexă a situației, mai mult decât doar doar să stabilești obiective și să acționezi.

Din punctul meu de vedere, procesul de dezvoltare personală arată cam așa:

• Stabilește ce îți dorești;

• Fă o strategie;

• Acceptă că problema este alta decât ceea ce se vede la suprafață;

• Acționează;

• Urmărește să descoperi lucruri noi despre tine pe parcurs.

Să îți dau un exemplu concret:

• Să zicem că te plângi că nu ai bani:
• Decizi să îți schimbi jobul;
• Găsești job nou, pentru că e o acțiune imediată, dar știi că, în spatele acestei frustrări, sunt șabloane emoționale pe care le vei repeta și la un job nou; având în minte acest aspect…
• Începi noul job;
• Urmărești, în acest nou context, care sunt stările și comportamentele neconstructive pe care le repeți;
• Înveți și te descoperi lucrând cu ceea ce ai descoperit.

Simplu, nu? 🙂

Ca să înțelegi mai bine, îți propun să luăm fiecare dintre pașii de mai sus și să îi detaliem. Pentru că vreau să aibă sens pentru tine această informație și să îți folosească pe termen lung.

Să îți dezvolți inteligența emoțională înseamnă să rezolvi o problemă de la rădăcină, nu doar la suprafață.

Dar toate despre acestea, îți voi spune în articolul viitor…

Va urma…

Ba chiar, în cele mai multe cazuri durerea ne motivează să realizăm lucruri, mai mult decât recompensa.

Poate de aceea tindem adesea să ne identificăm în mod exagerat cu situațiile emoționale prin care trec cei din jurul nostru. Bine… avem impresia că ne identificăm.

Undeva, la un telefon distanță ai cel puțin un prieten / o prietenă care plânge literalmente, la cot cu tine, dacă treci printr-o situație mai grea. Chiar dacă nu prea are cum să înțeleagă sentimentul ce-l trăiești, totuși…“te înțelege perfect!”

În cadrul conferințelor mele, adesea rămân la final ca să răspund întrebărilor. Și mi s-a întâmplat de multe ori să vină la mine diverse persoane, care, printre altele, afirmă: „Eu sunt foarte empatic. Simt tot ce simt cei din jurul meu și mi se schimbă starea de la o persoană la alta.”

Ba chiar, un participant a venit la mine și mi-a spus: „Soția mea este cu inteligența emoțională… Este foarte sensibilă la tot ce se petrece în jurul ei și reacționează puternic emoțional.”

Ce ar trebui să înțelegi din ambele exemple?

Că atunci când ești în contact cu latura ta emoțională și chiar rezonezi cu emoțiile celorlalți, este un semn că ai făcut un prim pas în dezvoltarea inteligenței tale emoționale.

Însă, preluarea efectivă a stării celuilalt, denotă receptivitate exagerată. Și această receptivitate, din păcate, sabotează capacitatea ta de a-l ajuta, in orice fel.

Ca să faci legătura cu principiile la care mă refer, îți reamintesc de primul articol din această serie. Acolo spuneam că există un ansamblu de abilități care definesc și formează inteligența emoțională. Dacă nu ai citit încă articolul, poți să o faci acum.

În continuare, hai să vedem câteva exemple de situații și ce arată ele despre inteligența emoțională:

• Fără să fii conectat conștient cu latura ta emoțională, nu poți vorbi de inteligență emoțională, ci poate doar de instincte. Fără contactul cu lumea emoțională nu ai cum să obții informațiile emoționale din tine, dar nici din ceilalți. Dacă îți lipsește această abilitate, conștientizarea, nu ai cum să lucrezi cu stările tale sau ale altora.
• Dacă starea ta se schimbă în funcție de tot felul de stimuli și factori din jurul tău, atunci este un semn că îți lipsește autocontrolul.

• Dacă înțelegi ce se petrece în tine (că suferi, că ești sensibil, că te afectează diverse lucruri, că cei din jurul tău suferă), însă în același timp ești neputincios în fața fluctuațiilor tale emoționale, înseamnă că îți lipsește abilitatea dea a-ți controla stările, reacțiile.

Probabil ai văzut și tu persoane care dau vina pe ceilalți sau pe conjuncturi pentru stările lor, pentru reacțiile lor. E cea mai ușoară alegere.

Reactivitatea, impulsivitatea, sensibilitatea exagerată sunt dovadă de lipsă de autocontrol.

Să-ți antrenezi autocontrolul este un efort. Dar pe cât de simplu și realizabil pare, pe atât de greu poate fi să-ți creezi disciplina să urmezi acest antrenament.

Uite câțiva pași cu care poți să începi:

Primul pas – devino conștient de șabloanele tale emoționale și comportamentale.

Asta înseamnă ca în loc să dai vina pe alții pentru stările tale, să îți asumi că este o reacție emoțională a ta, care se petrece în tine.

Pasul doi – fă o schimbare în modul în care reacționezi, fizic.

După ce ți-ai asumat că este un proces care se petrece în tine, să depui un minim de efort pentru a schimba ceva. Poți face lucruri simple cum ar fi să îți schimbi postura, gândurile, respirația, gesturile, tonul vocii.

Al treilea pas – transformă acest efort, într-un antrenament.

O schimbare este rezultatul unui proces, nu al unui singur act. Noi adulții trăim cu iluzia că simpla înțelegere a unui fapt, ar trebui să schimbe lucrurile în viața noastră. Schimbarea efectivă, cere un alt gen de efort: mai mare, mai greu de depus, în cele mai multe cazuri. Mai exact, un efort care îți cere să schimbi ani de zile în care ai avut alt “antrenament”.

Însă, dacă vrei să ai alte rezultate decât cele de până acum, este firesc să fie nevoie să faci altceva.

Dacă îți dorești să schimbi faptul că ești foarte emoțional și te influențează foarte puternic stările celori din jurul tău, va fi nevoie sa urmezi pașii de mai sus.

În timp, după ce ai să dobândești și autocontrol, vei putea spune că ești o persoană cu inteligența emoțională dezvoltată.

Durează, dar crede-mă, merită fiecare efort. 🙂

Ce părere ai despre acest articol? Dacă vrei să îmi spui ceva sau să mă întrebi ceva, fă-o, într-un comentariu mai jos.

Iar dacă ți s-a părut un articol util, împărtășește-l și altora. S-ar putea fă fie fix ce au nevoie. 🙂

Zoltan