Am fost un adolescent extrem de timid. Puțină lume crede că sunt, încă, introvertit, datorită muncii mele publice. Dar… sunt.
În adolescență, așa timid și închis în mine cum eram, îmi doream să petrec timp cu fete de vârsta mea. Dar nu reușeam să-mi depășesc temerile și să dezvolt legături cu ele. Până la 16 ani. Când în final, m-a agățat una dintre fetele din clasa mea, cea care a și devenit prima mea iubită.
Nu aveam prea multe merite pentru începutul acelei relații, ea a făcut cam tot ce trebuia, dar eu eram mândru că una dintre colegele din clasa mea îmi era iubită. Relația a continuat normal, am mers amândoi în Cluj, la facultate și petreceam mult timp împreună. Făceam lucruri împreună și părea că ne este bine.
După patru ani și zece zile, ne-am despărțit.
Brusc, fără prea multe avertismente (cel puțin eu nu eram deloc conștient că au fost niște semne), ea s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu. Ulterior au început o relație, apoi s-au căsătorit și de atunci sunt fericiți împreună.
A fost unul dintre cele mai mari șocuri din viața mea.
Mintea mea nu reușea să își imagineze ce avea să urmeze din acel punct înainte.
Știam cine sunt, așa credeam. Dar nu știam nimic despre mine. Când vorbeam cu prietenii mei despre ce s-a întâmplat le spuneam: ”Mă simt ca și cum aș fi construit toată viața mea pe doi stâlpi, eu și ea, apoi la un moment dat, unul dintre stâlpi a plecat și toată construcția s-a dărâmat peste mine.”
Ani mai târziu, când am învățat ce este inteligența emoțională, am realizat că aceea a fost prima mea lecție de independență emoțională. Am înțeles că ce am făcut eu în cei patru ani de relația a fost să îmi construiesc toată identitatea și toată viața în jurul iubitei mele.
La fel cum orice alt creier uman se obișnuiește cu lucrurile repetitive și le transformă în “normal”, și creierul meu s-a obișnuit ca toată viața mea să fie construită în jurul ei, așa că mi se părea că așa este “normal”. Eu nu aveam o identitate a mea proprie, așa că atunci când ea a plecat, eu nu mai știam nimic.
Eu cine sunt?
Cum sunt?
Care sunt calitățile și defectele mele, de fapt?
Eu ce îmi doresc de la viața mea?
Ce am să fiu când o să fiu mare?
Toate întrebările astea m-au lovit doar atunci când identitatea mea a fost spulberată.
Nu mai aveam chef de nimic, nu mai puteam face nimic, nu mai știam încotro mă îndrept.
Majoritatea oamenilor care ajung în melancolii / depresii, trec printr-un asemenea proces de „desființare”. Și ca să fie și mai greu de dus, vine la pachet cu pierderea motivației și a optimismului – două aspecte ce țin de inteligența emoțională.
Asta se întâmplă pentru că este aproape imposibil să fii motivat sau să îți menții motivația atunci când tu nu știi foarte clar ce îți dorești. Iar optimismul, cel care te ajută să rămâi concentrat pe soluții, în loc să vezi doar problemele, nu poate fi susținut, din același motiv: tu nu știi cine ești, ce îți dorești, încotro te îndrepți.
Dacă tu nu știi cine ești fără alții în jurul tău, realizezi ce se va întâmpla dacă acele persoane dispar de lângă tine?
Și nu, nu insinuez că trebuie să te rupi de toți oamenii apropiați ție. E firesc ca cei apropiați să te ajute să te autoevaluezi și chiar să crești, prin interacțiunea cu ei.
Dar dacă întreaga ta identitate este construită pe prezența și părerea lor, mai devreme sau mai târziu ai să ajungi să fii… „desființat”.
Te încurajez să îți pui întrebări acum, să găsești răspunsuri, iar dacă nu le găsești, să începi să le cauți sau să le construiești ca să nu ajungi în momentul cel mai de jos, când pare că nu te mai poți ridica.
Întreabă-te:
Tu cine ești?
Ce calități și defecte ai?
Ce consideri tu că sunt calități, indiferent ce zic alții? Dar defecte?
Dacă ar trebui să te bazezi doar pe tine, ce ai face tu cu viața ta?
Știu. Unele dintre întrebările astea sau cele care derivă din ele, sunt extreme. Și nu e comod să te gândești la asemenea scenarii.
Dar e mai bine să îți construiești independența emoțională intenționat, într-un moment în care ești capabil să duci scenariile până în punctele cele mai negative, chiar dacă doar mental, fără să fii obligat să faci asta.
Și când faci asta, când îți construiești independența emoțională, nu o faci doar pentru tine. O faci pentru toți oamenii tăi dragi care vor știi că au lângă ei o persoană stabilă emoțional, care poate să îi iubească în orice context.
Pentru că știe să iubească plenar, tocmai pentru că e fidelă propriilor idealuri, în timp ce îi iubește pe alții.
Foarte interesant….! Ma regasesc in toate prezentarile tale, in majoritatea descrierilor….! Si eu, care “credeam pana la un moment dat”, ca numai mie, mi s-au intamplat asemenea povesti triste, dar concluzionez ca fiecare individ are parte de-a lungul vietii de una sau mai multe intamplari asemanatoare….! Important este sa stim sa ne gestionam independenta emotionala, sa putem depasi acel “moment critic”…., sa existe un autocontrol permanent si sa ne construim “un plan al nostru” care sa ne reprezinte in ceea ce urmeaza sa “cladim” in perioada imediat urmatoare si pentru viata noastra personala viitoare….!
Daca n-as fi urmat cursurile tale, nu as fi reusit sa trag aceste concluzii si sa le pun sistematic in practica, atat in viata personala cat si cea profesionala, motiv pentru care tin sa-ti multumesc din tot sufletul ca ai reusit prin prezentarile tale sa ma faci sa-mi schimb modul de-a gandi despre mine, despre viata mea, despre lumea inconjuratoare….!
Am inceput sa-mi pun si eu acele intrebari: “cine sunt”, “de unde vin”, “incotro ma indrept” si “ce vreau sa fac cu viata mea” ?
Inca nu am reusit sa dezbat in aprofunzime toate raspunsurile la aceste intrebari, dar, sper cu ajutorul tau, sa ajung sa-mi pot raspunde macar in parte la aceste intrebari esentiale in ceea ce priveste existenta noastra ca om, ca entitate, si la altele care deriva din unele raspunsuri…!
Este foarte greu sa aprofundezi aceste “realitati” care ne preocupa pe “unii” dintre noi, cand nu ai in jurul tau persoane adecvate sau interesate referitor la acest subiect, cu care sa le poti dezbate, care “sa cante pe aceeasi lungime de unda” cu “tine”din anumite puncte de vedere…..!
Deocamdata, ma bucur ca am reusit sa inteleg, CU AJUTORUL TAU, ca trebuie sa-mi cladesc inteligenta si independenta emotionala “pas cu pas”, sa am rabdare, sa reactinez cu calm, indiferent de situatiile imprevizibile negative sau triste care pot sa apara in orice moment in viata mea, sa-mi gestionez permanent independenta emotionala indiferent de factorii externi…!
Va doresc tie si intregii echipe o zi cat mai frumoasa cu emotii pozitive !
Multumim pentru feedback si pentru aprecieri, Emilia!
Felicitari pentru rezultatele tale, ma bucura enorm sa vad ca viata oamenilor se schimba cate un pic, dar esential. 🙂
Succes in continuare!
E lucru mare independenta emotionala si spun asta cand ma gandesc la cum ma simt de aiurea (neputinta, confuzie, indignare, tristete) atunci cand parintii imi spun ceva negativ despre sotul meu si mai ales tonul de repros folosit, dezamagirea si dezaprobarea pe care le emana. Si ma simt blocata si derutata pe moment si nu reusesc sa le dau o replica asertiva, ba uneori imi dau lacrimile de ciuda. Imi dau seama ca sunt influentata de starea lor emotionala.
Kristin, este destul de clara dependenta ta emotionala de parintii tai… Ce iti recomand este sa raspunzi la urmatoarele doua intrebari si sa iti afisezi undeva raspunsul: “Cu cine vrei sa iti petreci restul vietii tale, cu parintii tai sau cu sotul tau?”
Si a doua: “Daca ar fi sa alegi cine ramane in viata ta si cine pleaca, ar fi parintii tai sau sotul?”
In momentul in care vei raspunde ferm la aceste doua intrebari, si vei tine minte raspunsul si cand vine vorba de discutii cu parintii tai, vei fi mai relaxata si iti vei castiga independenta.
Bună, Zoltan! Înțeleg foarte bine ce ai simțit și ce trăiri ai avut în momentul despărțirii și nu numai. Și eu am pus punct unei relații deficitare care a durat 12 ani. Nu unul, nu trei, ci 12. Conștiientizez obișnuința, emoțiile negative din timpul relației, nemulțumirea și mă întreb de foarte multe ori de ce am stat și de ce am acceptat? Să fie ceva din copilărie, tipare emoționale, educație, nu știu exact. Încă sunt în faza de găsire a răspunsurilor. Și, bineînțeles, dincolo de toate acestea, abia aflu cine sunt și cum sunt înafara acestei dependențe emoționale care nu a avut nimic de a face cu dragostea. Nu e ușor să știu că sunt responsabilă pentru viața mea din ultimii ani, să conștientizez că eu port vina și că aș fi putut face ceva și nu am făcut. E greu de digerat să știu că emoțiile m/au dominat și că nu am fost eu regizorul propriiei vieți. Îți dau dreptate când spui că dispare și optimismul și motivația și nu mai vezi drumul și te întrebi ce vei face acum, încotro o vei lua și dacă vei mai avea încredere atât în alții, cât și în tine. De asemenea, mă întreb cum sunt eu de fapt, acum ieșind din umbra acestei relații, singură, cu propriile furtuni emoționale și gânduri. Aș vrea să mă pot detașa și să privesc cumva, dinafară, tot spectacolul ăsta de trăiri, asemenea unui spectator la o piesă de teatru. Să înțeleg de ce, cum, când și, mai ales, ce pot face. Dar asta va veni în timp, cu muuuuultă răbdare. Citind articolul tău, m-am gândit ce bine le spune, ce corect și fidel, spunându-mi totodată că oamenii nu sunt chiar atât de diferiți când vine vorba de universul infinit al emoțiilor. Deci, mulțumesc frumos pentru acest articol , Zoltan! 🙂
Smarandita, e important sa faci diferenta intre vinovatie si responsabilitate.
Cand simti vinovatie, te impovareaza si te duce in starea de victima.
Cand iti asumi greselile si deciziile, iti iei puterea inapoi pentru a lua alte decizii.
Nu astepta timpul sa iti rezolve problemele pentru ca nu se petrece asa ceva. Singurul lucru care iti va rezolva problemele este efortul constient combinat cu asumarea de care am vorbit.
Cauta metode pentru a-ti dezvolta inteligenta emotionala. Gasesti si printre articolele, podcasturile si materialele de pe site. Apuca-te de “restructurarea” ta emotionala. 🙂
Mulțumesc pentru feedback! Am să țin cont de ceea ce mi-ai spus! Ca întotdeauna 🙂
Bună, Zoltan! Citindu-ți articolul, mă gândeam cât de bine semănăm noi, oamenii, când vine vorba de natura trăirilor interioare, de furtunile emoționale care ne domină existența. Tu ai vorbit de șocul pe care l-ai trăit după acea ruptură, de criza de identitate pe care ai avut-o, de încercarea de a te regăsi sau găsi pe tine însuți :). Mă bucur că ai reușit să faci asta, pentru că , dacă nu reușeai, noi, cititorii tăi, nu ne-am fi bucurat acum de această minunată lectură. Tu ai avut o legătură care s-a rupt după 4 ani, eu după 12 și asta acum, recent. În prezent, sunt în mijlocul furtunii și sunt curioasă cât va dura. Sunt extrem de conștientă că sunt responsabilă pentru viața mea din ultimii ani; că eu port vina și că aș fi putut face ceva.; că nu am știut cum, că nu am avut înțelepciunea de a acționa, de a conștientiza ce se întâmplă; că am acceptat situația din pură obișnuință, fiindu-mi teamă de a ieși din ceea ce cunoșteam, chiar dacă simțeam că nu sunt ok și nici el nu. Dar îmi asum responsabilitatea alegerilor făcute, pentru că eu sunt cea care le-a făcut, din păcate. Să dau vina pe chestii din copilărie, pe școală, părinți, educație, experiențe avute în anumite perioade din viață? Sau pe toate astea la un loc? Ce simplu ar fi să spun ,,Voi sunteți de vină că sunt așa acum, nu eu!,,, dar m-aș minți singură. Nu neg importanța acestor factori dar, știu că acel ,,eu,, pe care încerc să îl scot la suprafață acum, poate fi mai puternic decât toate astea la un loc. Și eu, ca și tine la un moment dat, încerc să aflu cine sunt dincolo de această dependență emoțională, dincolo de tipare și comportamente emoționale. Trebuie să aflu acum, pentru că nu vreau ca acest comportament să se repete într-o posibilă viitoare relație. A fost o lecție așa cum nu mi-am imaginat că aș putea să primesc, mai ales că finalul a fost unul și mai șocant, aici mă refer la modul în care s-a încheiat. O lecție care a scos în evidență greșelile mele, forța incredibilă a emoțiilor negative și faptul că ele au fost adevăratul regizor al vieții mele de până acum. Să conștientizezi așa ceva la cel mai profund nivel mental, să te întrebi cine ești , ce rol ai și cum ești cu adevărat dincolo de aceste emoții dominatoare…e copleșitor. Ai vorbit de depresie, absența optimismului și a motivației. Bine le mai spui! Sunt prezente, la datorie și vreau să le dizolv cumva, că nu îmi îmbunătățesc viața absolut deloc. Dar asta se va întâmpla în timp, cu muuuultă răbdare și nu numai. Principalul e că vreau să trec prin furtuna asta și să fi învățat ceva…despre mine și despre natura umană. Acestea fiind spuse, eu îți mulțumesc mult pentru acest articol și să știi că vreau să răspund și eu la acele întrebări pe care le-ai menționat mai sus. Dacă scopul meu în viața asta este să aflu cine sunt cu adevărat și cum sunt și , astfel, să cunosc cât mai mult din natura umană, atunci pot spune că viața ar căpăta un sens frumos și profund. Mulțumesc, Zoltan! 🙂
Smărăndița, au trecut 2 ani. Ești mai bine, furtuna s-a liniștit și ai regăsit drumul spre tine? Sper că da, mă gândesc că un ” bou” a reușit să-ți facă o ” figură urâtă” și să te încarce pe tine cu jumătate de vină. Doar că ” boi” putem fi oricare, avem proprii noștri demoni, care vin să ne arate alternative, pași, direcții diferite. Sper că ai putut să-l ierți pe el( nu să te împaci), pe eventuala ” ea” care i-a arătat cum poate fi viața mai frumoasă, dar mai ales pe tine. Mă uit afară cum picură și mă gândesc că e o frumusețe și un rost în toate. Ascultă ” I dont want a talk” , Abba, compozitorul a creat piesa, am auzit un interviu vechi – vechi, când s-a despărțit de ea, de cântăreață și zicea că adoră să fie trist, e atât de creativ atunci …
Bună! E uimitor că primesc raspuns după 2 ani…. cât despre furtună, a avut rostul ei. Fără ea, nu m-aș fi putut elibera și nici cunoaște. Nu știu cui îi sunt mai recunoscătoare, mie sau lui :).
Am zis că am iertat, dar mă gândesc dacă am avut ce? Cred că pe mine trebuie să mă iert că nu am știut mai mult .. sună așa absurd, încât zâmbesc….am învățat să accept, să mă accept…inca lucrez la asta…pentru că nu sunt obișnuită să mă comport cu drag si afectiune cu mine.
Dar sunt pe drumul cel bun. Asa că, Mulțumesc de intrebare, oricine ai fi💚. Furtuna își are rostul ei și abia cand treci de ea, îi vezi sensul.🙏
Wow! Nu mă asteptam sa mi se mai răspundă la mesaje. Da, Mulțumesc, sunt mult mai bine. Acum fac cursul lui Zoltan, Back to youself si ma ajuta foarte mult. Am inceput sa lucrez cu mine de acum ceva timp. Nu e simplu, dar merită! Eu merit să lucrez cu mine și să mă vindec:). Pe el l-am iertat și îi trimit binecuvantari. Sper ca e bine, sănătos și happy:).
Da, a fost una dintre cele mai mari lecții de până acum si da, am trecut prin furtuna și nu peste. Acum e soare…chiar dacă mai vin nori, tot spre soare mă uit…
Mulțumesc frumos pentru gândurile frumoase, oricine ai fi! Am să ascult melodia 🤗😊
🙂