Asa cum ti-am promis, am revenit cu al doilea episod din #podcastuldeeq, in care vorbim despre diferenta dintre generatii.
Subiectul de azi vine sa completeze un citat de-al meu care a starnit controverse in social media saptamana trecuta, si anume: „Copilul tau va avea cu parintii lui, cand va fi de varsta ta, fix aceeasi relatie pe care o ai tu, azi, cu parintii tai.”
Am primit multe mesaje de la oameni care rezonau cu perspectiva mea, sau care din contra, m-au contrazis vehement.
La fel cum am mai zis, nu incerc sa-mi impun punctul de vedere. Ce imi doresc este sa pun “pe masa” o alta perspectiva, pe care sa o asculti, sa o “intorci pe toate partile” si sa vezi cu ce din ea rezonezi.
Am vorbit in acest episod despre:
- ce inseamna rolul de parinte;
- cum sa ceri ajutor cand te simti coplesit, fara sa iti fie rusine de asta;
- cum poate un copil sa le explice parintilor ca fericirea lor nu depinde de venirea lui pe lume;
- cum sa eviti ca “meseria” de parinte sa devina o povara pentru tine si puiul tau.
Foarte, foarte important:
- Acest episod NU este despre parenting!
Nu am copii si simt ca as fi ipocrit sa dau sfaturi de parenting.
Ce fac eu este sa ofer, prin inteligenta emotionala, tehnici, instrumente si idei noi, care sa te ajute sa pui bazele unei relatii de familie linistite, armonioase.
Sa nu mai porti cu tine si sa nu mai perpetuezi greselile pe care, poate, parintii tai le-au facut.
Sa te uiti la ei ca la oameni care au facut cat au stiut, atunci. Care au dorintele, aspiratiile, ranile si partile lor frumoase sau mai putin frumoase.
Asculta episodul de azi si spune-mi, dupa, cum s-a simtit in tine conversatia asta despre parinti si copii.
Auditie placuta! 🙂
Zoltan esti plin de înțelepciune, ascult cu multă plăcere podcasturile tale si invat mereu din ele, iar vocea Madălinei este armonioasa, frumoasa si fermecatoare.
Faceti o echipă minunată împreună!?
Multumim Paul! 🙂
Servus dragilor. Acest podcast este minunat, m-as bucura daca l-ar asculta cat mai multe persoane(parinti si copii deopotriva). Am si eu o fetita de aproape 8 ani si mi se pare o adevarat onoare sa fiu mama ei, sa invat in fiecare zi ce inseamna sa te bucuri de lucruri, sa invat ca fericirea o avem cu totii doar trebuie sa o acceptam. O cresc singura de la varsta de 11 luni dar nu am avut niciodata un moment in care sa ii spun “tu nu stii cat e de greu”, parerea mea este ca toti copiii se nasc perfecti si noi, cu imperfectiunile noastre, ii stricam, unii mai mult altii mai putin. Incerc sa o invat ca trebuie sa se iubeasca si sa se pretuiasca pe ea, exact asa cum e, incerc sa ii explic ca totul in lumea asta se rezolva si ca nu trebuie sa ii fie teama sau rusine. Chiar daca scoala nu ma ajuta neaparat in aceste valori, inca ceea ce spune mama conteaza :). Va pup si va doresc o zi minunata, asa ca si voi!
Foarte interesanta discutia, plina de substanta! O mai ascult de cateva ori si revin la discutii!
Multumesc, va iubesc!
Să știi că, chiar înveți în timpul vieții de părinte să fii părinte…
Sunt de acord cu educația și prepararea ta ca om înainte ( precum și în timpul) vieții de părinte. Eu sunt părinte de…19 ani. Însă nu am mai fost niciodată părinte al unui copil de 19. Deci înveți cu fiecare etapă cum e sa fii părinte de copil de 2, 10, 18 ani…deși ești părinte de la nașterea copilului.
Va salut.
Ascultand asta, mi ati confirmat ce persoana norocoasa si fericita sunt. Ce copil minunat am, desi stiam. Si ca am facut bine, ceea ce am facut pana acum.
Mariana
Ma bucur Mariana si felicitari! 🙂
Am avut o colega care zicea :”eu nu vreau sa fac copii ,dacă iasă prosti ?
E prima data când aud pe cineva spunând că oamenii fac copii din motive egoiste, lucru extrem de adevărat;de cele mai multe ori am auzit că cei care nu fac copii sunt egoiști.
Pe de altă parte,cei care au copii “se iau” de cei care nu au, pe când cei care nu au, nu prea cred că îi întreabă pe ei de ce au decis să facă copii.
Frumoasă abordarea; mulțumesc .
Si noi multumim pentru feedback, Vali!
Aiii, ce a durut episodul acesta!
Sunt perfect de acord dar te rog sa mi spui ceva :cumane sa gestionez relația mea cu fiica mea care se pregăsește pt admitere la facultate. Eu “mă plâng “ca investesc în meditatii, sunt dispusa sa o ajut cum vrea ea, în condiții alese de ea și ea nu învață, nu depune suficient efort. Nu e normal ca îi atrag atenția asupra faptului ca ar fi cazul sa conștientizeze efortul nostru și sa învețe?
Am fost un copil care a fost purtat de parinti prin ce scoala au vrut ei , nu mi s-au bagat in seama visele si dorintele si am ajuns un adult pierdut pentru ca atunci cand am scapat de sub aripa lor n-am stiut incotro sa o iau. Din moment ce nu am luat nici o decizie niciodata mi-e foarte greu sa iau acuma decizii. Am crescut fara sa am incredere in mine si fara sa ma simt fericita si da credeam ca dupa ce o sa am copii voi fi mai fericita. Dar de cand ei au aparut in viata mea mi-am dat seama cat de mult trebuie sa ma schimb. Evident ca sunt un parinte irensponsabil. Sunt situatii cand spun cu voce tare ca e greu cu ele si ca mai bine stateam linistita la job si stiu ca gresesc si apoi imi pare rau ca le zic asa si ca simt asa, dar nu stiu exact ce metoda sa aplic sa ma opresc din a vorbi asa. Practic asa vorbeau si ai mei cu mine si parca s-au lipit acolo in gene aceste cuvinte si le dau mai departe. Nu vreau sa le stric imaginea de sine. Vreau sa fie opusul meu, sa aiba incredere in ele, sa faca ceea ce isi doresc.
Sincer credeam ca va veni totul de la sine si voi sti sa fiu parinte. Din pacate nu m-am gandit sa urmez niste cursuri de parenting inainte, desi ar trebui sa fie obligatorii.
Adriana, copiii tai nu au cum sa devina opusul tau. Ei vor deveni exact ce esti si tu la nivel emotional. Iti recomand sa devii tu o varianta mai buna a ta prin educatie si antrenament si ei vor urma imediat noul model.
Atat timp cat dai vina pe parintii tai pentru situatia in care ai ajuns (felul tau de a fi), la o varsta la care tu deja ai copiii tai, inseamna ca tu niciodata nu te-ai maturizat.
Primul pas este sa devii tu ce vrei tu, dincolo de ceea ce au creat parintii tai. Totusi, ai deja o varsta, suna un pic copilaros sa dai vina pe ei in continuare pentru ca tu nici acum nu schimbi nimic… 🙂
Salut, Zoltan și Mădălina!
Foarte interesantă discuția aceasta. O sa iau total în considerare acest aspect: ca copilul meu sa nu mă audă că mă plâng de el.
Dar am o întrebare și dacă poți să îmi explici un pic mai pe larg o ideea din podcast. Ai zis că dacă eu ii cer celuilalt să mă iubească după nevoile mele sunt egoist. Dar tu spui in conferințele tale că un evitant/anxios trebuie să învețe cum să se comporte, să iubească și să înțeleagă un anxios/evitant. Întrebarea este dacă eu sunt anxios și mă aștept ca un evitant să mă înțeleagă și iubească după nevoile mele sunt egoist sau cum vine asta?
Mersi mult!
Multe si grele adevaruri in episodul acesta. Tocmai mi-am pierdut tatal si, fara sa fi fost perfect, a fost totusi tatal perfect pentru mine. Nu o spun sub influenta momentului, ci am constientizat cu multi ani in urma ca sunt norocoasa ca e tatal meu, ca m-a invatat sa nu fac o treaba daca nu o fac cu placere, ca altfel nu iese bine. Din pacate, multi aleg din indemnul biblic “cresteti si va inmultiti” doar partea a doua. Prima e cea mai grea, se refera la cresterea in duh (spre asumarea aia de care vorbiti voi) si NU ar trebui sa fie optionala. Asa, multi copii si parinti ar fi scutiti de suferinta. Felicitari pentru curajul si abilitatea de a spune lucrurilor pe nume!
M-a surprins neplăcut recomandarea făcută copiilor, adică mai degrabă adolescentilor, sa accepte deciziile unor părinti abuzivi, până când copiii isi pot face un drum prin forțe proprii. In aceste situații, de regula, acele forțe proprii sunt total anihilate și acel copil va repeta mereu supunerea și neîncrederea în sine pe care le-a învățat în relația cu parintele. E greu să exersezi, copil fiind, sa respecți doar deciziile altora, fara sa continui apoi sa faci asta toată viata. Probabil că tu Zoltan consideri că oricine e capabil sa se reconstruiască la un moment dat, așa cum ai făcut tu, ceea ce este o supoziție destul de improbabilă. De regula daca ai apucat pe drumul Copilului Adaptat (folosesc aici termenul din analiza tranzacțională și mă refer la părțile lui negative, sine fals, minciuna, stima de sine scazuta) până la o vârstă înaintată, la care neuroplasticitatea nu mai e cea din adolescenta, cu greu îți mai revii. Tu ai putut să te remodelezi, dar din acest motiv nu trebuie sa consideri că oricine poate să facă la fel.
E mult mai bine, cred eu, ca un copil sau adolescent să aibă o opinie, sa o exprime, cu argumente, să-și dezvolte din alte surse inteligența emoțională chiar daca nu i-a fost cultivata de către părinți tocmai printr-un astfel de comportament normator negativ gen ,,faci ce spun eu!”
Evident că un părinte care își obliga copilul să facă o anumită facultate, mai face și multe alte lucruri greșite fata de copil, chestia cu facultatea fiind doar vârful icebergului. Vreau sa spun că în aceste cazuri situația e mai gravă decât pare. Sa nu confundăm facultatea cu grădinița unde poate că e de inteles ca un copil să se supună alegerii părintelui.
Ai opus ideii că ,,părinții poate aleg greșit și împotriva voinței copilului”, ideea ,,poate că nici copii nu știu să aleaga”. Pai asta e definiția strategiei lose-lose, sau cadranul ,,eu nu sunt ok, nici tu nu ești ok”, daca tot am intrat în zona tranzacțiilor. Nu cred că o recomanzi, dar cam asta înseamnă ce ai spus tu.
Ai mai spus ,,copilul va avea cu tine exact relația pe care ai avut-o tu cu părinții tăi”. Mai adaug eu ,,copilul tau va avea cu copiii lui exact relația pe care o are cu tine”. Deci un copil care se supune și face o anumita facultate că așa vor părinții, își va obliga apoi copii să facă fix ce facultate vrea el, nu ce vor copiii lui. Cu alte cuvinte tu faci un indemn la perpetuarea acestui lanț al lipsei liberului arbitru, al ,,entităților non-reale” cum spunea Berne. Bun, înțeleg, spui să te faci frate cu dracu doar până treci lacul, dar e foarte riscant pentru că frăția asta se rupe greu!
Copiii au armele lor mici cu care trebuie sfătuiți să lupte, sa ceara înțelegere și acceptare, iar daca nu o au să continue să lupte că pe termen lung aceasta lupta le va susține stima de sine. Poate că vor pierde o batalie, dar vor dormi liniștiți, fara anxietate sau fara deprimarea celui care s-a predat fără lupta.
Nu încurajez o rebeliune fara sens, ci sunt convins că orice părinte va înceta să mai impună ceva unui copil in momentul in care se va lovi de o opinie exprimată ferm, argumentat și respectuos de către copilul lui. Nu cad în cealaltă extremă, a acceptarii tuturor dorințelor copiilor, ci doar spun că ei trebuie încurajați să aibă o opinie, mai ales în ceea ce privește propriul lor drum în viață. Cred că un parinte care impune mereu cate ceva o face doar pentru că știe că are un copil incapabil să i se opună vreodată. Fara sa își asume cineva rolul de victima, relația victima-agresor nu mai exista, sau cel puțin așa spune o teorie pe care micii viitori învingători trebuie învățați să o pună în practică.
PS. Fiica mea de aproape 17 ani va asculta, va urmărește și va apreciaza chiar daca, la fel ca și mine, nu e mereu de acord cu voi.
Bună dimineața!
Mai nou, copiii au ajuns să aibă o listă de revendicări, nu părinții. Știu să își șantajeze emoțional părinții printr-o grămadă de pretenții, fără să ofere nimic în schimb; ei cred ca totul li se cuvine si ca au numai drepturi.
În ceea ce privește asemănarea dintre comportamentul părintelui și al copilului nu cred că este transmisibilă, cel puțin nu în totalitate. Părinții încearcă să ofere copiilor lor ceea ce ei n-au avut, dar și-au dorit să aibă sau le-a lipsit în copilărie, si aici nu mă refer neapărat la lucruri, ci la anumite trăiri. În general părinții nu vor ca și copiii lor să retrăiască traumele lor.
Felicitări pentru ceea ce faceți!