Sunt cine sunt, acum, la 40 de ani, pentru că am dat cu capul de pragul de sus. De multe ori.

Cea mai mare parte a #experienteicelor40deani se datorează fără doar și poate, studiului comportamentelor umane. Principalul subiect pe care l-am studiat am fost: EU.

Pe lângă asta, interacțiunea și lucrul cu oamenii din jur, au ajutat foarte mult.

Mi-a fost dat de-a lungul vieții să cunosc foarte multi oameni. Iar ce m-a fascinat mereu a fost procesul de creștere și dezvoltare prin care trece fiecare… și felul în care se manifestă, în funcție de tipologia fiecărei persoane.

Azi, însă, aș vrea să-ți vorbesc despre două tipologii, care par să fie tipice generatiei actuale și care abordează viața la extreme, să spun așa: oamenii hiperpasivi și oamenii hiperactivi.

 

Majoritatea, din cei observați de mine, sunt hiperpasivi.

Sunt acele persoane care „alunecă” lent prin viața lor, fără să-și propună ceva anume și consideră că lucrurile sunt așa cum sunt, din cauza contextului.

Mă refer la genul de persoane care „ar vrea”, dar „ce să facă?”, acelea care spun foarte des „așa este viața” sau „asta este”.

Printre ele se numără și persoanele pe care le auzi discutând despre toți și despre toate, dar fără să facă o schimbare pentru ei. Nu fac mai mult decât un minim necesar, deși nu sunt mulțumite de viața lor (și în general, de nimic) și manifestă resemnare pentru viața pe care o au.

Gândește-te la acele persoane care „speră” că va fi mai bine și așteaptă să se schimbe ceva în context: poate se schimbă șeful, guvernul, iubitul / iubita etc.

 

La cealaltă extremă sunt oamenii „hiperactivi”. Cei care au crescut în spiritul „orice este posibil!”, respectiv „totul depinde doar de mine”.

Această tipologie cuprinde generația crescută cu dezvoltarea personală sub pernă și citate motivaționale pe ecranele tuturor gadget-urilor pe care le dețin.

Nu au prea multă experiență de viață sau, mai rău, fără să fi obținut rezultatele dorite, îți „citează din scripturi” despre teoriile dezvoltării personale, legile atracției și concepte spirituale. Și au convingerea că au descoperit cum funcționează lumea.

Dar cam la asta se rezumă… teorie multă, discuții interminabile despre cine ce ar trebui să facă, acțiune mai multă sau mai puțină, fără o înțelegere profundă a ceea ce au citit sau auzit.

Conceptul de dezvoltare personală, așa cum e prezentat în cărți, se axează foarte mult pe obiective și pe acțiune.

 

Ți se spune ceva de genul: stabilește-ți obiectivele, fă un plan și apoi acționează. Sună extrem de simplu totul. Dacă vrei, poți.

Nimic greșit, până aici, ai spune.

Dar intervine viața, cu legile firii și după câțiva ani te găsești deprimat, resemnat sau mai bine spus, transformat în „hiperpasiv”. După ce testezi toate teoriile și îți dai seama că lumea nu funcționează după acele teorii. Sau cel puțin nu așa cum le-ai interpretat tu.

Ca să fiu și mai clar: problema nu este cu dezvoltarea personală sau cu principiile de spiritualitate.

Problema este superficialitatea cu care asimilezi informația. Cu diferența dintre cine crezi că ești și cine ești cu adevărat (la nivelul șabloanelor emoționale).

Dă-mi voie să exemplific mai clar, ce înțeleg eu prin superficialitate și cum poate fi ea depășită.

Recent am întâlnit un tip foarte ambițios, căruia o să îi spunem “Cristi”, de dragul poveștii. 🙂

Cristi mi-a povestit, că acum patru ani era o persoană lipsită de încredere, timidă și pesimistă de-a dreptul. Ca orice persoană de douăzeci și câțiva de ani, a descoperit dezvoltarea personală. Care spune că totul este posibil, trebuie doar să urmezi niște pași.

Zis și făcut.

Cristi s-a încrezut întru totul în teorie, a luat o agendă în care a structurat foarte clar obiectivele, a stabilit metodele și a lucrat extrem de perseverent, zi de zi. A făcut diverse exerciții și a aplicat metode ca să-și depășească complexele de inferioritate, timiditatea și lipsa de încredere.

Iar dacă în acest moment vorbești cu persoanele care îl cunosc, o să îți spună despre Cristi că este o persoană entuziastă, încrezătoare, liberă, charismatică și plină de forță.

Totul este perfect, nu-i așa? Pare că a funcționat.

Adică tot ce ai de făcut este să iei o decizie, să aduni niște informații și să faci lucruri.

Exact asta face toată lumea, doar că…

În acest context aparent rezolvat, cum îți explici că tânărul Cristi mi-a cerut ajutorul?

El în continuare se simțea complexat și lipsit de încredere.

A reușit, într-adevăr, să schimbe foarte multe lucruri în comportamentul lui, în modul în care interacționează cu ceilalți, adică imaginea pe care o au alții despre el.

Dar îmi spunea că este un efort din ce în ce mai mare pentru el, să mențină acea imagine.

Cu cât s-a adâncit în procesul prin care a creat imaginea respectivă, cu atât mai multă teamă îi era că ceilalți vor descoperi slăbiciunile din spate și că toate eforturile lui vor fi fost degeaba.

Tensiunea lui emoțională a crescut odată cu „rezultatele”.

Și acum vin și te întreb: ai trăit și tu la rândul tău, experiența asta?

Ai simțit că, deși situația era diferită față de cum era, aveai senzații și stări foarte asemănătoare cu cele de dinainte să se schimbe contextul?

Asta pentru că, de multe ori când identifici o problemă, este mult mai ușor să o măsori printr-o perspectivă materială sau socială.

Să găsești unități de măsură care să te ajute să analizezi. De exemplu: câți bani faci, care este nivelul tău de trai, care sunt datoriile pe care le ai, câți bani câștigă ceilalți, ce anume nu îți permiți din punct de vedere financiar, ce anume îți dorești să cumperi și așa mai departe.

La fel, ca unități de măsură poți să folosești faptul că ai anumite conflicte, că relațiile tale cu sexul opus sunt foarte diferite de ceea ce îți dorești, că realizările tale profesionale sunt sub așteptările tale sau că alții sunt mai „realizați” decât tine.

Toate astea sunt unități vizibile. Dar este important să înțelegi ce este în spatele lor: frustrări, nemulțumiri, revolte, tristețe, nervi etc.

Și ceea ce tu ai nevoie să rezolvi, de fapt, este starea emoțională pe care o ai. Doar că o măsori prin contextul în care trăiești acea stare și crezi că e suficient să rezolvi simptomul.

Dacă nu schimbi și problema emoțională odată cu schimbarea situației, îți garantez că mai devreme sau mai târziu (de obicei foarte repede), vei reveni la aceeași stare pe care aparent o trăiai din cauza acelei situații, doar că vor fi alte contexte în care trăiești aceleași emoții.

De cele mai multe ori, acesta e momentul în care realizezi că ai nevoie de o abordare mult mai complexă a situației, mai mult decât doar doar să stabilești obiective și să acționezi.

 

Din punctul meu de vedere, procesul de dezvoltare personală arată cam așa:

• Stabilește ce îți dorești;

• Fă o strategie;

• Acceptă că problema este alta decât ceea ce se vede la suprafață;

• Acționează;

• Urmărește să descoperi lucruri noi despre tine pe parcurs.

 

Să îți dau un exemplu concret:

• Să zicem că te plângi că nu ai bani:
• Decizi să îți schimbi jobul;
• Găsești job nou, pentru că e o acțiune imediată, dar știi că, în spatele acestei frustrări, sunt șabloane emoționale pe care le vei repeta și la un job nou; având în minte acest aspect…
• Începi noul job;
• Urmărești, în acest nou context, care sunt stările și comportamentele neconstructive pe care le repeți;
• Înveți și te descoperi lucrând cu ceea ce ai descoperit.

Simplu, nu? 🙂

Ca să înțelegi mai bine, îți propun să luăm fiecare dintre pașii de mai sus și să îi detaliem. Pentru că vreau să aibă sens pentru tine această informație și să îți folosească pe termen lung.

Să îți dezvolți inteligența emoțională înseamnă să rezolvi o problemă de la rădăcină, nu doar la suprafață.

Dar toate despre acestea, îți voi spune în articolul viitor…

Va urma…